Jurnalul parizian al unui român desţărat

Încep un adevărat jurnal parizian. După 19 ani de când trăiesc în Franţa, în localitaţile Chatenay-Malabry, Guyancourt şi Elancourt, din sudul Parisului, în care m-a condus soarta. Îngerul răscrucilor. Vreau să mă conving că nu m-am smuls degeaba din rădăcini. Călătoria mea spre Soare Apune nu va fi fost inutilă, deşi aducătoare de atîtea zdruncinări sufleteşti şi trupeşti pentru pruncii mei şi pentru mine. Să fi fost oare pentru a mă întoarce în suflet acasă sau ca să pot pricepe mai bine, de la distanţă, ce nu caut aici, ce nu am găsit aici, ce am pierdut acolo ? Şi de ce am sentimentul că plecarea aceea a fost prea târzie ? Nu aveam totuşi decât 46 de ani. Acum am 65 trecuţi.
Ca să putem trăi corect, pensia nu-mi ajunge. Şi căutând de lucru aici, am găsit ceva la care nu mă gândisem niciodată deşi, teoretic, un absolvent de filologie în România devine de obicei profesor. În cazul meu ar fi trebuit să devin profesor de limbă română în 1963. Ceea ce nu s-a întâmplat. Am devenit însă, printr-o întâmplare, profesor de limbă şi civilizaţie română la Institutul Cultural Român din Paris din toamna acestui an. Şi chiar îmi place.
Dan Culcer